Statuia lui Ion Heliade-Radulescu

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (No Ratings Yet)
Loading...
comments

Statuia lui Ion Heliade-Radulescu

Povestea statuii lui Ion Heliade-Radulescu incepe in anul 1879 cand Primaria Capitalei trimite catre sculptorul Ettore Ferrari o cerere pentru realizarea acesteia.

Ion Heliade-Radulescu (6 ianuarie 1802, Targoviste — d. 27 aprilie 1872, Bucuresti) a fost un scriitor, filolog si om politic, membru fondator al Academiei Romane si primul presedinte al acesteia, considerat cel mai important ctitor din cultura romaneasca prepasoptista.

Realizata din marmura, statuia a fost dezvelita la 8 ani de la moartea lui Heliade-Radulescu, pe data de 21 noiembrie 1880. Amplasata in Piata Universitatii, alaturi de statuia lui Mihai Viteazul, Gheroghe Lazar si Spiru Haret, statuia lui Heliade-Radulescu reprezinta unul dintre cele mai importante monumente istorice din Orasul vechi al Bucurestiului.

Cunoscut pentru calitatile lui oratorice, Ion Heliade-Radulescu este reprezentat ca si cand ar tine un discurs publicului trecator; are capul usor aplecat, cu mana dreapta intinsa, gesticuland si intarind parca dicursul pe care il poarta, iar in mana stanga tine o carte.

Cu ocazia dezvelirii statuii lui Ion Heliade-Radulesc, Alexandru Vlahuta, unul dintre cei mai mari scriitori romani, a scris o poezie in semn de cinste si de respect pentru acesta.

“Codru-i mort. Copacii cu ramuri putrede si innegrite

Se-ncovoaie; si pe sirul de schelete-ntepenite,

Ca pe niste coarde-ntinse, trist arcus vantul ce bate

Canta epopeea mortii, jalea crangilor uscate.

Gazii cu ochi plini de focul poftelor nemistuite

Lung se uita la aceste adaposturi naruite

Si ranjesc…

Ah, unde-i rodul si frunzisul tau umbros,

Crangile cu freamat dulce, paserea cu cant duios,

Unde sunt? Odinioara sub stejarii tai mareti

Gazduiai si dedeai umbra obositilor drumeti.

Astazi fiarele si moartea stapanesc cuprinsul tau.

Vant cumplit de pustiire a trecut ca un duh rau

Si te-ai stins. Al putrejunei vierme roase-a tale ramuri,

Sub care prielnic dat-ai adapost atator neamuri!…

Totul ii azi din radacina pana-n varf, din miez in coaja

Putregai…

Ba nu! Deodata se ridica ca prin vraja

Dintr-un colt obscur de codru, de sub vreascuri, un vlastar,

Ce vazand cu ochii creste, creste… iata-l nalt stejar…

Ridicandu-si a lui ramuri sus, deasupra codrului.

Si un glas atunci puternic s-auzi din varful lui

Rasunand: O, nu! un codru ce de veacuri sta-n picioare

Ca o straja neclintita nu atat de lesne moare.

Fruntea sus! Din piroteala te desteapta. Vei trai,

Caci menirea ta e mare! Sa luptam! Asa grai.

 

El, stejarul-Eliade, cstre codrul-Romanie,

Si un freamat lung strabate toata pacinica domnie.

Ca prin farmec toti copacii isi ridica cu mandrie

Fruntea, desteptati ca dintr-un vis amarnic, si sfasie

Mohoratul giulgiu in care langezeau infasurati

Si-si imbraca iar vestmantul inverzit…

Dar ascultati

Dragalasa armonie… Freamatul adormitor.

Grai ceresc… e Poezia dulce ca un cant de dor

Ce ca roua racoroasa si-ntineritoare cade

Din frunzisul renvierii din stejarul Heliade…

Codrul in uimire-asculta. Cantecul duios se-ntinde…

Frunza frunzei il repeta, toata firea se cuprinde

De-a lui farmec, ce de-a pururi va sta tanar de vechime.

Ah, ridica-ti, bard ilustru, din a vremii adancime

Fruntea-ti plina de lumina si priveste din trecut

Cum te-adora viitorul, fiii tai cum au facut

Intr-o marmura eterna umbra-ti sfanta sa se-nchege

Si cum astazi ti se-nchina si te-admira codrul-rege!”




Te-ar mai putea interesa: